Mi s-a întâmplat de-atâtea ori în ultimul an să îmi dea târcoale amintiri cu filmele văzute la cinema, atunci când lucrul ăsta mai era încă posibil. Nu cu filmele propriu-zise, să ne-nțelegem, ci mai degrabă cu ceea ce exista în jurul lor, independent de orice și totuși strâns legat de ele, parte a aceeași experiențe complete a mersului la cinema. Mi s-a confirmat în acele clipe că cinemaul n-a fost niciodată – în forma pe care majoritatea dintre noi au cunoscut-o cel mai bine, cea a sălii – numai despre filme, și n-aș fi bănuit niciodată forța cu care un metrou pierdut, care te-a făcut să ratezi primele minute ale unui film, sau o discuție plină de sens purtată în fața cinematografului, care a prelungit și a adâncit un film încheiat doar ce, te pot asalta pe nepusă masă. Mă gîndesc că așa ceva am în vedere atunci când vorbesc despre o experiență completă – ceva ce nu poate fi redus la descrierea neutră a unui fapt obiectiv.

Cinematograful, astăzi, se îndepărtează. În condițiile în care, se spune, pandemia n-a făcut decât să ungă un mecanism deja pus în mișcare, acela al dispariției treptate a sălilor și a convertirii ultimelor bastioane în cinemateci și muzee, a-ncerca să menții în viață senzația cinematografului s-ar putea să fie pe cât de necesar, pe-atât de iluzoriu. Aș zice că speranța de-a obține, grație online-ului, sentimentul unei proiecții pe bune nu poate conduce decât către dezamăgire. Căci ceva-mi spune că nu prin mimetism față de sală va reuși online-ul să umple un gol – ci tocmai prin explorarea unor noi teritorii în care proiecțiile fizice nu au acces. E de-ajuns să ne amintim cum, nu mai departe de acum un an, mobilitatea era mereu o constrângere: festivalurile ținteau către aceia privilegiați care-și puteau permite să călătorească; ce se vedea în cadrul unui festival din, să zicem, sudul Franței n-ar fi putut niciodată să se vadă, simultan, și în regiunea vecină – darămite în altă țară.

Dar oare asta înseamnă că Internetul a adus cu sine o alternativă mai democratică a vizionării? Într-un fel, da. În lipsa aromelor și senzațiilor care căptușesc un loc real, proiecțiile online au reușit să izoleze filmul ca obiectul unic al experienței. Țin minte cum Flavia Dima spunea undeva că cea mai nasoală parte a acestei noi lumi e că acum nu mai poți părăsi sala vijelios atunci când dai de un film prost – acum poți cel mult să închizi tab-ul. Iar dacă există într-adevăr o versiune cu adevărat obiectivă a vizionării unui film, atunci ceea ce numeroase festivaluri de peste tot – de la Berlinale la Film O’Clock – au încercat să pună în practică e poate chiar acea versiune.

Să încercăm să ne amintim și cum, încă de la primele încercări a ceea ce pe-atunci se numea „o industrie fără viitor”, cinemaul a dezvoltat o legătură strânsă cu distanța. Frații Lumiere au trimis din start cameramani antrenați chiar de ei ca să cutreiere lumea și să o documenteze în lung și-n lat, revenind acasă cu filmări de folosit în scop antropologic. De-atunci și până azi, destui au fost acei creatori care au mizat pe ideea de a ne face să vedem și-n altă parte, trasând o punte între spectatori și Celălalt. Niciodată până atunci nu mai păruse posibil ca o mulțime să poată fi transportată chiar și la mii de kilometri distanță: literatura făcea lucrul ăsta, dar pe rând, un cititor, apoi altul, apoi altul; iar teatrul era prea înrădăcinat în spații fixe. Grație cinemaului, umanitatea a dobândit o altă concepție asupra spațiului, lesne de modulat după bunul plac. Odată cu operațiunile montajului, cinemaul se putea mișca între granițe nesfârșite, după care le putea depăși.

În calitate de simplu privitor, cu greu aș putea rămâne indifferent la povestea asta – din moment ce, începând cu Robert Flaherty și continuând până azi, cinemaul a presupus dintotdeauna un fel de privire superioară, de parcă a-ți vizita vecinii, care se poate să fi locuit în celălalt capăt al lumii, devenea dintr-odată posibil atunci și acolo, fără să te miști din scaun. În calitate de critic de film, aș putea spune același lucru – din moment ce descoperirea unor noi centre (descentrate) ale industriei, presărate în jurul globului, fie ele Tokyo (în anii ‘60), Taipei (în anii ‘80) sau Teheran (în anii ‘90), a constituit dintotdeauna una dintre marile bucurii ale cinefiliei.

Ce au în comun un film despre Atena sufocată de căldură și birocrație, unul despre litoralul abia populat al Lituaniei, unul despre România tranziției la capitalism, unul despre Egiptul tradiționalist și altul despre mentalitățile greu de strunit ale Africii de Sud de-acum jumătate de secol? Abia acum putem realiza pe deplin cum Film O’Clock a fost un festival care, grație cinemaului, și-a propus să vorbească despre distanță. Un festival care a mizat pe relația complicată dintre cinema și spațiu, ca și pe posibilitatea de a întoarce această relație în avantajul nostru grație Internetului. Călătorind în toate zonele menționate mai sus, această inițiativă a dovedit că e realmente posibil să te unești cu alți oameni aflați la depărtare în jurul unor subiecte care la o primă vedere n-au prea multe în comun – atâta timp cât totul vine dintr-un impuls de deschidere către experiența Celuilalt. Nu-i indicat să ne gândim la cinema doar ca la o metodă de a învăța despre lume – dar nici n-ar trebui să neglijăm cu totul această posibilitate. În sfera cinemaului, Internetul poate face minuni, e clar. Însă aceste minuni sunt aici doar pentru a ne aminti drumul către sala de cinema. Cred cu adevărat că acesta e primul pas pentru a reveni la cum eram – adică, laolaltă, în întuneric, acompaniați de aceleași imagini proiectate pe marele ecran.