Interviu Exclusiv cu Hanka Nobis despre Documentar, Etică și Umanitate

Ați participat la podcastul Celluloid Solidarity, care promovează cinematografia poloneză pentru publicul de limbă engleză. De ce credeți că este important ca oamenii din afara Poloniei să audă astfel de povești și perspective?

Oh, am fost încântată să particip! Trebuie să recunosc că nu suport să-mi ascult propria voce, așa că nu am reușit să ascult podcastul. Chiar am încercat, dar m-a durut fizic. Totuși, i l-am trimis mătușii mele, care mi-a spus că n-am zis nimic rău și că nu s-a simțit jenată cu mine.

Mi se pare o idee tandră să completezi munca unui cineast cu ceva de genul acesta (adică un podcast). Sper în tăcere că undeva, cineva care vrea să facă documentare, este interesat și încearcă să înțeleagă cum funcționează totul. Poate va da peste acest podcast și va înțelege ceva, va completa imaginea. Va avea un moment de tipul „aha, deci chiar e posibil!” și poate va prinde puțin curaj să pună în practică o idee trăsnită.

Filmul dumneavoastră atinge criza masculinității, în special în raport cu emoțiile, vulnerabilitatea și solidaritatea masculină. Cum ați abordat acest subiect în povestea lui Antek?

Mă bucur mult că interpretați filmul în acest mod. Frăția din care făcea parte protagonistul meu vede criza masculinității ca fiind fundația existenței grupului. Ce modelează legăturile în lumea în care îl întâlnim pe protagonist este loialitatea. Nu aș numi-o solidaritate.

Înțeleg solidaritatea ca o formă de unitate într-o revoltă împotriva a ceva. Vedeți acțiunile băieților din Frăția masculină ca acte de solidaritate? De ce le percepeți așa? Mi-ar plăcea să reflectez asupra acestui lucru.

Viziunea dumneavoastră despre lume diferă de cea a protagonistului. Ați vorbit despre stabilirea unor limite pentru a nu-l influența. Din perspectiva dumneavoastră, care sunt principiile etice esențiale pentru un cineast documentarist care lucrează atât de aproape cu subiectul său?

Cred cu tărie că nu există reguli etice universale în realizarea de documentare. Răspunsul meu instinctiv ar fi: niciodată să nu dormi cu membrii echipei sau cu protagoniștii tăi. Rolul tău este să faci un film, iar acest lucru ar trebui să fie clar pentru toți cei care lucrează cu tine.

Dar imediat îmi vine să-mi mușc limba pentru că știu un documentar polonez extraordinar numit „Our Curse” (2013), realizat de un cuplu de cineaști, în care protagonista este partenera regizorului. Deci, evident, el doarme cu protagonista sa.

Nu există reguli generale. Din experiența mea, realizarea unui documentar durează suficient de mult încât să ai timp să reflectezi asupra dilemelor etice. Așa a fost și în cazul meu — am lucrat șase ani la primul meu film. În tot acest timp, am auzit deseori îngrijorări etice exprimate de alții. Nu le-am ignorat, ci le-am reflectat profund.

Totuși, cred cu tărie într-un lucru pe care l-aș numi moralitate intuitivă. O persoană care investește atâta energie într-un demers atât de dificil precum realizarea unui film ar trebui să găsească sprijin pentru această nebunie. Iar dacă primește sprijin, va găsi cu siguranță timp pentru o conversație sinceră cu sine — la un nivel profund — despre de ce vrea să facă acel film și cum să-și rafineze procesul de producție.

Pentru mine, a petrece timp cu protagoniștii mei, a-i observa și a filma cât mai mult material posibil este mult mai natural. Nu-mi pot imagina să-i cer cuiva să repete aceeași propoziție a 50-a oară în fața camerei. Am auzit că Herzog făcea asta. Fiecare lucrează în felul în care simte că e corect și poartă propria torță de cunoaștere — inclusiv cunoaștere etică — de care este responsabil.

Oamenii din jurul meu spun adesea: „Știu că l-ai schimbat.” De fiecare dată trebuie să explic că nu l-am schimbat pe protagonistul meu — aceasta este pur și simplu realitatea. Martorii mei sunt familia lui, Frăția din care făcea parte și prietenii lui. De obicei durează mult până când cineva mă crede. Faptul că structura filmului pare aproape aleatorie — ca un vis umed al unui stângist — este rezultatul unei decizii creative conturate de întreaga echipă. Atât eu, cât și directorul de imagine am avut o bună intuiție că Antek trebuie să fie protagonistul. Intuiția mea că el este oaia neagră și că rătăcirile lui ar fi suficient de interesante pentru un film — pentru că rar vedem personaje radicale care se abat de la traseu — a fost confirmată de realitate.

Ai nevoie și de o doză de încăpățânare la limita nebuniei ca să-ți convingi echipa să lucreze gratuit o perioadă lungă — și de o anumită reziliență ca să continui să întâlnești producători care îți spun că nu există nicio șansă să obții finanțare pentru un astfel de proiect în această țară. Ce încerc să spun e că îți trebuie enorm de multă energie ca să duci filmul la capăt — nu este o meserie normală în realitatea în care trăiesc. Banii pe care îi câștigi pe parcurs ca regizor nu sunt suficienți nici măcar să supraviețuiești în timpul în care lucrezi la film. Așa că e plăcut să auzi „Bravo” sau „Ce poveste interesantă” din partea celor din industrie, de exemplu. Trebuie să recunosc că am primit și complimente neașteptate de la colegii mei. Și încerc să învăț de la ei cum să sprijin alți cineaști prin cuvinte.

Când am cunoscut-o pe producătoarea mea, a spus ceva frumos despre Antek: „Se schimbă din cineva care avea răspunsuri la toate întrebările într-un om care începe să pună întrebări.”

Din punctul de vedere al realizării filmului, Antek punea întrebări încă din prima zi în care l-am cunoscut. Se întreba constant, ceea ce îi deruta ușor pe colegii săi din Frăție. De exemplu, toți băieții mâncau carne, inclusiv Antek. Dar într-o zi a spus din senin: „Evident, a mânca carne nu are sens, pentru că nu e ecologic și distruge planeta. Dar nu am voința să mă opresc.”

Tipul ăsta avea potențial exploziv de la început. Și nici acum nu știu ce mă va surprinde data viitoare când vorbesc cu el!

Credeți că participarea într-un documentar, fie ca protagonist, fie ca regizor, poate aduce o formă de vindecare emoțională?

Pentru mine, această întreagă călătorie a fost o experiență profund umană și extrem de îmbogățitoare. Nicio terapie nu m-a dus vreodată în astfel de locuri! 🙂 Sper că acest răspuns este suficient!

Ah, și în legătură cu protagonistul meu — mi-a spus în timpul proiecțiilor din Polonia că, într-un fel, aceste conversații cu publicul sunt pentru el ca o terapie gratuită. 🙂 Totuși, știu că confruntarea cu filmul a fost foarte dificilă pentru el. Iar dacă adaugi viața reală — viața care formează narațiunea filmului — experiența devine extrem de stratificată.

Tot ce sper este că Antek nu are nicio traumă legată de film. Îl voi întreba despre asta mâine!

A fost înregistrarea acestui episod de podcast o experiență terapeutică pentru dumneavoastră?

Absolut! Cred că Wojtek, cel care a realizat podcastul, ar fi un terapeut excelent! Creează imediat o atmosferă calmă și un spațiu sigur pentru conversație.

Festivalul Internațional Film O’Clock conectează 11 țări prin filme și discuții. Cum vedeți acest festival susținând ideea de solidaritate între culturi diferite?
Nu știu încă. Sunt entuziasmată să descopăr curând!