Fiind familiar atât cu cinematografia românească, cât și cu cea poloneză, observați teme sau abordări comune care reflectă o sensibilitate regională comună, mai ales în ceea ce privește istoria, trauma sau transformarea socială?

Da, cinematografiile română și poloneză par adesea că vorbesc aceeași limbă emoțională. Există un instinct comun de a privi istoria nu prin lentile ideologice grandioase, ci prin prisma vieții de zi cu zi, adesea marcată de ambiguitate, ironie și rezistență tăcută. Ambele culturi cinematografice au ieșit din umbra unor regimuri autoritare și au răspuns prin povești intime, adesea minimaliste și încărcate emoțional într-un mod subtil.

Există și o preocupare comună pentru complexitatea morală. Personajele nu sunt eroi sau răufăcători — sunt oameni care navighează prin zone gri modelate de regimuri, instituții și uneori pur și simplu de oboseală. Acest lucru conferă filmelor o anumită demnitate tragică. Cred că face parte dintr-o estetică regională: nu doar să reprezinți trauma, ci să înțelegi cum trăiesc oamenii cu ea, cum o poartă în tăcere.

Vreau să subliniez un aspect important: uneori am impresia că trăim în universuri paralele — fiecare în propria țară, înconjurați de propria mândrie națională, propriii eroi și figuri culturale. Nu ne cunoaștem cu adevărat la nivel regional și asta e o pierdere reală, din multe puncte de vedere. În timp ce suntem constant bombardați cu narațiuni dominante ale culturilor globale, cred că este la fel de important — dacă nu chiar mai important — să fim atenți la ce se întâmplă mai aproape de noi, în țările vecine, în regiunea pe care o împărtășim.

Cinematografiile română și poloneză abordează adesea istoria și schimbarea socială. Ce asemănări observați între ele, mai ales în felul în care reprezintă solidaritatea?

Când mă gândesc la solidaritate, îmi vine în minte Marcel Łoziński și modul în care a provocat autocrația în Polonia susținând mișcarea Solidaritatea. Le arăt frecvent studenților mei lucrările sale și îi provoc să reflecteze asupra modului în care înțeleg evenimentele anilor ’80. Este esențial să ne întoarcem la acele momente — nu pentru a rămâne în trecut, ci pentru a recunoaște tipare, a rămâne vigilenți și a înțelege cât de fragilă este libertatea.

Solidaritatea, în aceste cinematografii, rareori apare ca un gest grandios sau un slogan idealist. Mai degrabă, ea se naște din necesitate, improvizație sau suferință comună. În ambele tradiții, vedem personaje care se ajută reciproc nu pentru că cred într-o cauză, ci pentru că îl văd pe celălalt ca fiind la fel de vulnerabil. Acea recunoaștere umană devine sămânța solidarității.

Filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau Ida spun povești profund personale care, paradoxal, deschid întrebări mult mai largi despre istorie și societate. În ambele cazuri, două femei se sprijină reciproc în situații dificile, chiar periculoase. Solidaritatea lor este tăcută, dar esențială. Nu este despre ideologie — este despre prezență, despre a nu lăsa pe cineva singur în lupta sa.

Filmele dumneavoastră explorează adesea teme precum comunitatea, reziliența și latura umană a societății. Cum vedeți ideea de solidaritate reflectată în cinematografia românească actuală? Cum a evoluat în ultimii ani?

Cred că asistăm la o schimbare treptată. Cinematografia românească s-a concentrat mult timp pe expunerea eșecurilor instituționale, izolării și deconectării. Acea privire critică a fost necesară — și încă este — dar în ultimii ani s-a creat mai mult spațiu pentru a reprezenta gesturile care țin oamenii împreună: grija, prietenia, sprijinul reciproc. Aceste portretizări nu sunt întotdeauna optimiste, dar sugerează că tandrețea și solidaritatea pot exista — chiar și în societăți fragmentate.

În filmele mele, am încercat să explorez această idee nu prin personaje eroice, ci prin ritmuri colective — grupuri mici, alianțe fragile, timp și spațiu împărtășite. Mă interesează cum rămân oamenii împreună atunci când nu mai au nimic de câștigat. Nu este întotdeauna dramatic, dar este profund uman.

Sunt deosebit de atras de poveștile despre oameni de la marginea societății — persoane care au nevoie de sprijin sau care luptă tăcut pentru bunăstarea și demnitatea lor. Un exemplu este un documentar la care lucrez despre o echipă de rugby semi-profesionistă din orașul meu, Cluj-Napoca. Prin acel proiect am întâlnit oameni cu care, în alte circumstanțe, probabil că nu aș fi interacționat.

Ceea ce găsesc fascinant la cinematografie este că îmi permite să pătrund în lumi și comunități în care altfel nu aș avea acces. Și în acele spații, adesea sunt martor la forme brute de reziliență. Luați exemplul jucătorilor de rugby: fiind semi-profesioniști, nu câștigă mulți bani, așa că trebuie să echilibreze munca solicitantă cu antrenamentele și meciurile.

Mi-a oferit o perspectivă asupra contrastului cu sporturile mai glamour, cum ar fi fotbalul sau tenisul, unde stilul de viață este complet diferit. Acești jucători de rugby continuă din pură pasiune. Și am găsit acest lucru profund emoționant — pentru că, uneori, pasiunea poate înlocui banii. Sau, cel puțin, devine combustibilul care îi face să meargă mai departe când recompensele exterioare sunt limitate.

Pentru mine, aceasta este o amintire puternică a faptului că pasiunea autentică pentru ceea ce faci poate crea propriul său sens. Și poate, în timp, rezultatele — financiare sau altfel — vor veni. Așadar, da, acesta este răspunsul meu.

Ați fost implicat atât în Festivalul Internațional de Film Transilvania, cât și în educația cinematografică la Universitatea Babeș-Bolyai. Cum ajută festivalurile și universitățile la construirea de conexiuni transfrontaliere și la cultivarea unui sentiment de solidaritate cinematografică?

Ambele spații facilitează întâlniri — între generații, țări și limbaje cinematografice. La TIFF, de exemplu, am văzut cum un film din Argentina, China sau Olanda poate vorbi publicului din Cluj ca și cum ar fi fost realizat chiar acolo. Asta pentru că, atunci când este sincer, cinemaul găsește țesătura comună dintre realități diferite.

La universitate, încerc să-i ajut pe studenți să înțeleagă că filmul este atât un act creativ, cât și un dialog cultural. Nu învață doar cum să facă filme — învață cum să răspundă lumii, cum să asculte, cum să colaboreze. Festivalurile și mediul academic sunt ecosisteme foarte diferite, dar ambele pot crea spații în care experiențele comune prind rădăcini. Și acolo începe solidaritatea — în recunoașterea a ceva comun în diferență. Festivalurile ne învață cum să privim; universitățile ne învață cum să gândim. Ambele sunt esențiale pentru a învăța cum să ascultăm.

Festivalul Internațional Film O’Clock conectează 11 țări prin filme și discuții. Cum vedeți acest festival sprijinind ideea de solidaritate între culturi diferite?

Conceptul Film O’Clock — ca publicuri din țări diferite să vizioneze și să discute simultan filme — nu este doar simbolic, ci profund democratic. Le oferă oamenilor un timp și un spațiu comun pentru a experimenta cinematografia împreună, chiar dacă sunt separați de granițe. Într-o epocă a fragmentării și izolării, acest act de a privi și reflecta împreună este radical în felul său.

Mai mult decât promovarea schimbului cultural, festivalul încurajează atenția reciprocă. Spune: „Să nu ne arătăm doar pe noi înșine — ci să fim martori și la ceea ce sunt ceilalți.” Acolo începe orice solidaritate autentică. Nu șterge diferențele — le onorează, le invită și întreabă: „Ce putem învăța unii de la alții?”