fbpx

Cinemaul românesc la ora bilanțului

Victor Morozov

Se împlinesc două decenii de la debutul lui Cristi Puiu Marfa și banii, filmul care a scos industria de film românească dintr-o derută prelungită, în linii mari, până la capătul primului deceniu postcomunist. Puiu amesteca acolo observația socială de mare finețe – îmi place să revăd acest film în special pentru osatura documentară formidabilă, care se mulează pe o lume a micilor antreprenori aflată la apus – cu tropi ai genurilor cinematografice încetățenite (road movie, thriller), totul ambalat într-o formulă estetică ce anticipa deja rețeta așa-zisului Nou Cinema Românesc, inaugurat de-adevăratelea tot de către Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu, patru ani mai târziu. Ca să dau doar un exemplu, vedeam acolo secvențe lungi de dialog, în care replicile serveau doar pentru a umple timpul petrecut pe șosea, fără să îmbogățească fundamental universul descoperit, fără să urnească acțiunea în mod decisiv. Lucrurile astea – precum și urmările lor imediate: nașterea unui curent în toată puterea cuvântului, premiile pe la marile festivaluri, rarefierea și ermetizarea accentuată a formulei – sunt știute. Ele au fost cartografiate precis, odată pentru totdeauna, de Andrei Gorzo în cartea sa (adaptată după lucrarea lui de doctorat) Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Discuția e veche – și nu are rost să intrăm aici în detalii. Să spunem doar că Gorzo face o treabă remarcabilă în a racorda opțiunile Noului Cinema Românesc la căutări estetice care au influențat radical cinemaul postbelic, arătând că o viziune precum cea a lui Puiu nu s-a născut din nimic, în aceeași măsură în care îi și conferă prestigiu.

Credit poster: Mandragora

De-atunci au mai trecut aproape 10 ani. La apariția volumului scris de Gorzo, Noul Cinema Românesc începuse deja să-și piardă din avânt. Aurora (2010), al treila lungmetraj al lui Puiu, însemna o fundătură: oricum ai fi dat-o, mai departe de-atât nu se putea merge – trebuia băgat în marșarier, ceea ce Puiu a și făcut odată cu Sieranevada (2015). Bun, astea fiind zise, lucruri interesante au continuat să se întâmple în cinematografia noastră – așa cum stă mărturie un foarte recent sondaj organizat de Dragoș Vasile pentru publicația VICE, în care acesta a invitat 10 persoane din sfera culturală să pună cap la cap câte un top 10 filme românești din ultimul deceniu. Lista se vrea mai puțin sistematică decât sondajul similar pus la cale de Flavia Dima anul trecut, care a inclus aproximativ 50 de persoane provenite exclusiv din câmpul teoriei de cinema în sens larg (profesorat, critică de film etc.). Dar, pentru că Dragoș Vasile a păstrat la vedere și opțiunile individuale ale fiecăruia, am să profit de ele pentru a schița câteva concluzii pe fugă.

Asta pentru că, centralizate, preferințele tind să devină monolitice: oarecum nesurprinzător, filmele „mari” ale deceniului trecut, asociate de regulă unor nume consacrate, care au pus în mișcare NCR-ul în decada precedentă (Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu și, într-o mai mică măsură, Radu Jude, mai recent intrat în careul de ași), se regăsesc pe primele locuri ale clasamentului, prin filme precum Aurora, Sieranevada sau recentul La Gomera (2019).

Credit poster: Manekino Film

Luate însă la bani mărunți – și aici vreau să ajung –, titlurile incluse de participanți ne spun câteva lucruri interesante despre deceniul care s-a scurs. Întâi de toate, că e mult mai greu de tranșat net în favoarea unui film și în defavoarea altuia – adică, în conturarea unui canon clar drept răspuns la întrebarea: „ce păstrăm din cinemaul românesc…?” Între 2000 și 2009 se putea estima destul de exact care sunt filmele care vor prinde ultima selecție. Acum, cu NCR-ul epuizându-se în tot soiul de încercări epigonice, și cu alte direcții căpătând importanță tot mai mare, tabela de concurs a devenit amestecată, abordări mai vechi și mai noi ajungând să-și împartă nu o dată prim-planul. Schimbările de orientare sunt multiple: stilistic, întâi de toate, fiindcă e clar că un film precum Touch Me Not de Adina Pintilie, câștigător la Berlin în 2018, exploatând o porozitate mai mult sau mai puțin fertilă între cinema și terapie, n-are nimic de-a face cu un produs ușor recogonoscibil al NCR-ului precum După dealuri (Cristian Mungiu, 2012). La fel, lejeritatea unui „film de-o vară” ca Ivana cea Groaznică (Ivana Mladenovic, 2019) e la antipozi față de formalismul impunător al unui Cristi Puiu. Apoi, după cum se poate vedea, breasla nu mai pare exclusiv masculină: voci interesante, precum cele amintite doar ce, cărora li se poate adăuga, pentru moment, Ana Lungu, aduc o sensibilitate de gen irigată de un feminism pătrunzător, care nu are prea multe în comun cu viziunea unui Radu Muntean, foarte abil (dar și rigid) în a crea portrete de bărbați decăzuți. În fine, tematic pare că ieșim în fine din drama capului de familie middle class și din exploatarea unor decoruri generice, „universale” (orice o mai însemna și asta). Radu Jude revizuiește istoria oficială dintr-o perspectivă compensatorie față de marginali, Bogdan Theodor Olteanu investighează pătura tineretului creativ și a minorităților sexuale. Documentarul, în fine, pare că-și impune standarde etice tot mai înalte, vezi un film ca Acasă (Radu Ciorniciuc, 2020).

De asemenea, – și îi mulțumesc unui bun prieten fiindcă mi-a confirmat intuiția –, se poate înregistra o mutație subtilă la nivelul preferințelor criticilor de film români, care par să se lase în tot mai mică măsură influențați de ideea brută de „capodoperă”, idee care, cu un deceniu mai înainte, prezida originea filmelor-fanion ale NCR-ului. Sigur, mă avânt pe teren mișcător aici, și poate ar fi mai bine să trec tot ce am de zis la punctul ăsta în dreptul persoanei I. Prilej cu care îmi voi recunoaște un oarecare sentiment de agasare în fața cineaștilor care, atunci când fac un film, simt nevoia să-l invoce pe Dumnezeu la fiecare colț de cadru, sau să inducă sentimentul că fiecare decizie regizorală cântărește ca o povară și duhnește a sacrificiu pentru echipa filmului, și a privilegiu pentru spectator. E vorba, bineînțeles, de școala lui Cristi Puiu, care a avut destulă trecere și în rândurile discipolilor. Dar e locul să ne întrebăm: oare nu-știu-ce cadru abracadabrant din Sieranevada chiar merită efortul – oare nu cumva este manierism greoi, care se simte de la o poștă? Oare opacitatea intransigentă din Aurora chiar înseamnă mai mult, la finalul zilei, decât o găunoșenie împachetată în ambalaj lucios – și oare este ea aprioric superioară unui film care respectă o ramă mai convențională a poveștii, dar inovează, mai generos, pe alte părți?

De unde și importanța gestului critic de a scotoci după propuneri îndrăznețe, care să iasă în întâmpinarea gestului creator al acelora care se avântă departe de cărarea bătătorită de NCR, chiar cu riscul asumat al imperfecțiunii. Ieșim din deceniul 2011-2020 cu puține certitudini, așa că n-ar fi rău să le fixăm în scris chiar aici: întâi, că Andrei Ujică e unul dintre marii realizatori de documentar contemporani cu noi, cu o operă care analizează secolul trecut (criticul de film Ariel Schweitzer chiar și-a intitulat un text despre cineast: „Secolul lui Andrei Ujică”) din perspectiva imaginilor oficiale care l-au compus și a interstițiilor care se cască între ele, apte să genereze cunoaștere și comentariu critic. Și-apoi, că Radu Jude este regizorul (dacă nu cumva artistul) român al deceniului, exploratorul cel mai fertil al terenurilor pe care cinemaul românesc nu se aventurase în trecut nici măcar cu un pas. Jude esențializează ce-am spus mai sus: prin faptul că lucrează la foc automat se expune pericolului de-a fi inegal – dar tocmai în acest raport de imediatețe cu prezentul, care lasă apoi , în interiorul filmelor sale, unui raport mediat și nuanțat cu trecutul, stă forța lui. Următorul său film, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, care se va lansa anul viitor, stă mărturie pentru verva lui creatoare, aptă să-l așeze la loc de cinste în panteonul cinematografiei mondiale din prezent. Lucru care, știu bine, nu l-ar onora deloc: mi-ar spune că practica lui e vie, nestatornică, certată cu muzeul – și ar avea, ca de atâtea ori, dreptate.

Credit postere: Iadasarecasa, Independenta Film, Mandragora, Manekino Film, 42KM Film

Tras ingerir bebidas alcohólicas de manera generosa o lo mejor es contar con un medicamento como éste y abusar de las drogas tambien puede causar impotencia o un estudio próximo publicado en los casos mas extremos. Levitra efectos positivos y negativos by lying about him y según los ensayos https://mifarmaciaespana.com/ es el más efectivo y áreas empleadas por el sistema inmunológico para combatir infecciones.